Nu bea de supărare, deși viața îi oferise destule motive să strângă din dinți. Nu bea nici de bucurie debordantă, pentru că fericirea lui era mereu una mută, așezată. Bea pentru a opri zgomotul. Era un zgomot alb, compus din termene limită la birou, facturi care se adunau pe colțul mesei, motorul mașinii care începuse să bată ciudat și acea tăcere apăsătoare care se lăsase în casă de când copiii plecaseră la facultate.
Acum, la cincizeci de ani, Andrei înțelegea perfect. Paharul din fața lui nu era o fugă, ci o ancoră. Îl ajuta să ignore notificările telefonului care vibra pe noptieră și să se concentreze pe gustul de mure sălbatice și pe amintirea unei veri de demult, când singura lui grijă era cât de rece e apa gârlei.
A pus paharul gol pe masă, a stins lumina și a rămas câteva secunde privind reflexia lunii în sticlă. De-aia mai bea el câteodată: nu ca să uite cine este, ci ca să-și amintească cine a fost înainte ca lumea să-l învețe să fie ocupat.
În seara aceea, primul pahar de vin roșu, greu și parfumat, a fost ca o cortină care cădea peste restul lumii. Cu prima înghițitură, pixelii agitați ai zilei au început să se estompeze.
Ai dori să adaug un sau să explorez o perspectivă diferită asupra acestui ritual?